Intr-o lume care ia hotarari prostesti si incorecte doar de spaima de a nu fi acuzata de rasism, discriminare, islamofobie si alte atitudini altminteri (neaparat) de sanctionat, Franta a adoptat anul trecut prin aprilie o lege care interzice accesul in spatiile publice cu fata acoperita. Fireste, cei mai “loviti” de aceasta reglementare n-au fost oamenii costumati de Haloween si nici Batman, ci membrii comunitatilor musulmane adepti ai valului islamic, burqa. Sub deviza “Republica se traieste cu fata descoperita”, francezii si-au declarat dorinta de a vedea cine le intra in magazin si cu cine impart vagonul trenului. In acelasi trend, Curtea de Apel Versailles a emis in octombrie 2011 o decizie in defavoarea unei salariate musulmane ce refuzase sa-si scoata burqa in timpul serviciului, adica la cresa Baby-Loup. Da, ea, educatoarea, nu avea voie, conform Regulamentului de ordine interioara al cresei, sa poarte la serviciu vreun semn religios ostentativ, de natura sa influenteze in vreun fel mintile crude ale copiilor aflati in grija ei.

Dincolo de justetea sau injustetea legii sau a deciziei judecatorilor francezi, un anume principiu, vechi de la 1905 si eficace, se separa de grosul discutiilor si se ridica la suprafata intru orbirea conationalilor nostri: principiul laicitatii. Statul, in Franta, este laic. Spitale, scoli, gradinite, administratii publice, toate sunt ferite de patima discutiilor pe teme religioase prin impunerea, legala, a unei neutralitati binefacatoare si a unei impartialitati ce le permite francezilor, alaturi de multe altele, sa traiasca o viata calma, fara suparari si contre aducatoare de accidente cerebrale. Pentru ca, ce uimire, pe la altii Statul isi asuma doar rolul de pedagog in dezvoltarea cognitiva si a spiritului civic ale copilului, nicidecum de indrumator al traseului spiritual. E treaba familiei si tine de intimitatea acesteia dupa ce principii religioase il va ghida pe copil si ce explicatii va da mostenitorului in legatura cu viata de apoi, iadul, raiul si numarul crucilor pe care ti le faci cand treci pe langa o biserica. E la fel de firesc precum alegerea numelui de botez: ea apartine parintilor, nu statului.

La noi, Statul ne vrea nu ortodocsi, ci indobitociti. De la varste cat mai mici. Altminteri nu-mi explic incapatanarea cu care promoveaza introducerea religiei pana si la clasele pregatitoare. Daca s-ar putea baza pe o armata de preoti numai unul si unul care sa le vorbeasca micilor elevi nu despre cazne eterne si blesteme dumnezeiesti, ci despre toleranta, onestitate, respect pentru sine si pentru altii, non-agresivitate si altele asemenea, poate ca impotrivirea parintilor s-ar mai potoli. Dar aceasta armata de indrumatori spirituali nu exista. Exista mai degraba certitudinea, nascuta din prea multe relatari “de pe front”, ca orele de religie in scoala romaneasca sunt strans legate de cosmarurile nocturne ale copiilor.

Nu stiu de ce se incapataneaza ministerul educatiei sa-si bage nasul unde nu-i fierbe oala. Poate nu stie ce-i aia intimitate familiala, poate nu are potenta de a zice “Nu” unor presiuni ori inteligenta de a decide “politically correct”, poate a fost amenintat de vreun preafericit cu o eternitate plina de durere, habar n-am. Dar stiu sigur ca nemultumirile parintilor nu vor disparea prin rugaciune, oricat de sincera ar fi ea, si ca nici nu poti conduce un intreg sistem de invatamant inchizand ochii si zicand “Faca-se voia Ta!”. Miza e mult prea mare.