Tacerea melcilor

      ”Alerg” dupa ei de asta toamna. Ma rog, in masura in care a alerga dupa niste melci poate fi imaginat si altfel decat o simpla gluma.

     In ciuda paradoxului, efortul asta s-a dovedit a fi mancator de calorii si nervi caci, desi e plin Bucurestiul de melci dupa ploaie, Helix Pomatia e o rara avis pe taramuri nisipoase de capitala europeana imbacsita de fumul de mici. Da, se mananca Saint Jacques si caracatite in Bucuresti, ba chiar intr-un mod sofisticat de connaisseur (nu demult am auzit o demoizela precizand, intru educarea chelnerului si impresionarea audientei, ca dumneaei, demoazela adica, nu a cerut shrimps, ci baby shrimps), deci ar fi loc, zic, si de popularea meniurilor cu codobelcii mult cautati de mine. Se gasesc intr-adevar in vreo doua-trei locuri, niciodata de cumparat.

     Esecul din Metro unde – citisem eu pe niste bloguri culinare – s-ar gasi incornoratii nu m-a demoralizat. Din contra, mi-a dat aripi s-alerg spre Brasov, la fabrica de melci de la Teliu. Cineva se laudase, nu mincinos, ca de acolo primise niscaiva carnuri si cochilii numai bune de umplut cu unt si usturoi si aruncate in cuptor, spre deliciul unora si greata altora. N-a fost sa fie, fabrica parea inchisa, telefoanele schimbate, ghinion curat. Si cand imi pierdusem, ca muritorul de rand la poarta Iadului, orice speranta, destinul mi-a trimis-o pe ea, facatoarea de minuni, sub forma prietenei mele Mireille care m-a dus intr-o zi, la pranz, intr-un restaurant “frantuzesc”. Nu stiu cum s-a facut ca dintr-o vorba aruncata intr-o doara somelierului de serviciu si dusa, prin amabilitatea lui, la urechile chef-ului francez, ne-am pomenit cu Georges Rognard la masa intrebandu-ne despre ce e vorba in propozitia cu melcii. Eram imbujorate cum numai dupa doua pahare de Languedoc rosu poti fi si Mireille, savuroasa in povestea ei (a mea) despre tacerea melcilor timizi, i-a explicat intr-o frantuzeasca impecabila cat m-am rugat eu Luceafarului de seara sa-mi aduca niste helix-codobelci d-astia in cuptor si ce paguboase deci triste mi-au fost cautarile.

       Si i-am primit.

     Da, miroase a Paris la mine in bucatarie. Cine se incumeta si isi doreste e binevenit…Aduceti voi vinul potrivit, ca eu – beata de fericire, hm! – am uitat sa-l intreb pe Le chef cu ce “merg”  les escargots de Bourgogne astia…

 foto: arhiva personala